Joi, 23 Februarie 2012

“Pot totul în Hristos care mă întăreşte.” Filipeni 4:13

Când piedicile apar adesea şi descurajarea ne îndeamnă să renunţăm, cel mai simplu este să spui “Nu pot!”.

Orice ai face nu îţi iese, rişti să fii ridicol, să te faci de râs, să complici lucrurile, să eşuezi lamentabil.

“Râzând, rişti să pari nebun.

Plângând, rişti să pari sentimental.

Întinzând o mână cuiva, rişti să te implici.

Arătându-ţi sentimentele, rişti să te arăţi pe tine însuţi.

Vorbind despre ideile şi visurile tale , rişti să le pierzi.

Iubind, rişti să nu fii iubit.

Sperând, rişti să disperi.

Trăind, rişti să mori.

Încercând, rişti să dai greş.

DAR

Dacă nu faci nimic,

Nu ai nimic, nu eşti nimic, nu rişti nimic.

Atunci… FII CEVA!

-R. Kypling-

Poţi totul în Hristos care te întăreşte!

Claudiu Vasile

Miercuri, 22.02.2012

Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. - Efeseni 4,31

Citind acest text, două expresii mi-au atras atenția, “orice” și “să piară”. Desigur că am putea filozofa mult pe ce ar putea însemna acest “orice”. Atunci când ești jignit sau dezamăgit de cineva, să nu se nască amărăciunea în sufletul tău? Să nu existe chiar de loc mânie în noi? Nici să nu clevetim(bârfim)? Poți supraviețui în ziua de azi fără să ai puțină rautate?

Nu vi se pare că apostolul Pavel exagerează? Nu e prea de tot? De fapt sunt cuvintele lui Dumnezeu. Pavel e doar mesagerul. La fel cum ar trebui să fim și noi. Aceste cuvinte sunt 100% autentice și pentru noi.

De (cele mai) multe ori avem tendința de a ne scuza păcatele. Nu putem să folosim Numele lui Hristos ca pe o mască pentru păcatele noastre. Ne amăgim singuri. Mai degrabă să ne rugăm pentru biruință “Zidește în mine o inimă curată Dumnezeule…” Ps. 51.10. Dumenezeu “ne izbăvește de păcatele” noastre, nu în păcatele noastre.

Unii văd o ordine naturală în lista de rele menționată de Pavel: amărăciunea, curând devine o mânie pasionantă şi explozivă, mânia se transformă în strigare, strigarea duce la ceartă necuvenită, cearta este totdeauna însoţită de injurie sau calomnie, şi toate acestea pornesc dintr-o răutate satanică sălăşluită în inimile oamenilor. Toate acestea trebuie să fie îndepărtate cu desăvârșire; ele toate sunt lucrurile firii pământeşti (Ga. 5,19-21).

Gabriel DUMA

Marți 21.02.2012

Evrei 10,24.25 „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alții, și cu atît mai mult, cu cît vedeți că ziua se apropie.”

 

Sfatul apostolului Pavel pare a fi imposibil de aplicat în ziua de azi. Ca să veghem asupra altora poate fi luat sub un înțeles prost aproape de fiecare data. Datorită faptului că dragostea celor mai mulți s-a răcit, astăzi nu mai putem veghea asupra altora cu gândul să îi îndemnăm la dragoste și fapte bune. De cele mai multe ori dacă vei merge la fratele tău să îl îndemni la fapte bune, vei primi răspunsul, „da tu de ce mă judeci pe mine, uită-te mai întâi la tine apoi să înveți pe alții” Din păcate cei mai mulți și-au pierdut dragostea după cum este și profetizat, dar nu numai dragostea, ci și înțelepciunea. Este ciudat că în era informației când cultura este peste tot, cum spune împăratul Solomon, înțelepciunea strigă pe ulițe, în piețe, la toate colțurile, oamenii aleg totuși nebunia, amăgirile, într-un cuvânt, neînțelepciunea.

Cum putem atunci să mai îndemnăm pe cineva de lângă noi, cum mai avem curajul să ne îndreptăm către cineva care îndată te va întâmpina cu prejudecăți. Pavel închide versetul cu o motivație care nu mai are nevoie de nici-o scuză. Atunci când vedem că ziua se apropie, când totul converge spre final, să ne luăm frica în dinți și să încercăm să ne ajutăm frații, care ca și noi sunt pierduți, dar care mai au o șansă. Oare de ce spune Iisus, ca să înșele chiar pe cei aleși dacă este cu putință, sau chiar și cei aleși se vor întreba, oare mai am vre-un păcat? Dumnezeu să ne dea lumină între gânduri, să ne curețe mintea de orice îndoială asupra Cuvântului ca să putem să stăm drepți în fața oamenilor, dar mai ales în fața Lui Dumnezeu. Dumnezeu să fie cu noi toți. Amin!

Mihai V. Ille

Luni 20.02.2012

“Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Marcu 8,34.

Atunci când cineva dorea să-L urmeze pe Domnul Isus, El le spunea să-şi lase morţii neîngropaţi, să-şi dea averea la săraci, să- şi lase mamă, să-şi lase tată. De data asta ne spune că dacă vrem să îl urmăm să ne lepădăm de noi înşine. Ce să însemne oare asta?

Să te lepezi de tine ar putea însemna să nu mai ai nici o urmă de mândrie sau narcisism. În porunca a doua se spune că Dumnezeu este gelos, şi nu ar vrea ca noi să mai avem alţi dumnezei în afară de El, chiar dacă este vorba de noi. La fiecare ne place să fim apreciaţi. În general fac eforturi destul de mari să par mai inteligent decât sunt, dar aş vreau să fiu un prost atunci când vine vorba de cuvântul lui Dumnezeu. Aş vrea să nu mai am nici o părere proprie, nici o interpreatare, nici o gândire filozofică, ci numai “Stă scris”.  În general marii eretici de la asta au plecat. Erau atât de mândrii de ideile şi descoperirile lor încât le era greu să vadă dacă au sau nu dreptate.

Următorul pas este să îţi iei crucea. Sunt mulţi care îşi iau cruciuliţa, de obicei la gât, dar nu la asta se referă. Dacă citim versetul în context, (vezi şi Matei 10 ,38-39) , ne dăm seama că de fapt se referă la persecuţiile care urmează să vină după ce alegi să îl urmezi. Dumnezeu ne poate apăra de orice, dar nu ne apără de gura lumii. Va trebui ca noi să purtăm singuri crucea aceasta a batjocorii oamenilor. “Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” ( Matei 5, 11).

 

Cosmin Dumitrache.

 

Duminică – 19.02.2012

Apoc 22,17 : “ Şi iată, Eu vin curând! – Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prooprociei din cartea aceasta! “

Nimănui nu-i place să aştepte. Asta pentru că ne-am educat să trăim orice în viteză. Masa se pregăteşte şi se consumă în fugă, transportul trebuie să fie cât mai rapid, confortul şi timpul ne preocupă mereu, poate doar cozile de la cumpărături sau momentele de dinaintea examenelor ne mai încetinesc uneori ritmul vieţii. Nu ne place să aşteptăm şi atunci când o facem ne plângem că viaţa se scurge pe lângă noi, se pierde şi atunci, din nou ne grăbim, nu mai putem aştepta nimic, nu mai avem stare şi vrem viteză.

Domnul Iisus ne mai face şi astăzi promisiuni – “Vin curând!” Asta ce-o mai fi însemnând în zilele noastre? Trebuie să recunoaştem că începem să ne îndoim de acest “curând”. Uneori vrem să-l scriem între ghilimele, sau ne gândim la altceva pentru a alunga îndoiala ce se poate instala peste credinţa noastră. Totuşi promisunea vorbeşte despre o venire iminentă, apropiată. Parcă e din ce în ce mai greu să crezi în astfel de promisiuni.

Domnul Iisus e uşor de convins, El înţelege foarte bine ce înseamnă viaţa de aici de pe pământ. Este oare atât de greu ca fiecare să-ţi facă partea lui? Cred că Domnul Iisus îi e dor să fie din nou printre oameni, printre nişte oameni schimbaţi, printre mântuiţi. Fericirea noastră depinde de a păzi cuvintele proorociei! Nu pare greu. Nu este greu.

Sergiu-Adrian ADAM.

24.02.2012 – Sabat

 

Pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. 2 Corinteni 5:7

Nu-i asa ca uneori ne este greu sa vedem ceea ce se afla chiar sub ochii nostrii? Fericirea, spre exemplu, este in noi…trebuie sa credem in ea si sa credem in noi. Sunt mii de lucruri palpabile si vizibile despre care credem noi ca aduc fericirea , dar nu este chiar asa. Lucrurile care ne fac fericiti sunt de cele mai multe ori lucrurile simple si marunte, gesturile frumoase, vorbele calde, aprecierile. Dumnezeu face lucruri minunate in viata noastra: de multe ori credem ca intamplarea a facut sa fie asa si uitam sa ii multumim Lui pentru tot ce ne ofera la fiecare pas.

Anatole France spunea: Întâmplarea este pseudonimul lui Dumnezeu când nu vrea să semneze. Am fost invatata din copilarie ca nu exista noroc , totusi, de-atatea ori mi s-a intamplat sa spun: ce noroc am avut? esti norocos/ norocoasa ca ai un/o sotie/sot asa credincios., etc. fara sa ma gandesc ca Dumnezeu este cel care face lucrurile “norocoase” pentru noi.  Este asa ciutat, noi consideram ca norocul apare atunci cand se intampla un lucru care nu sperai sa se intample, cu alte cuvinte se intampla o minune. Dar oare nu Dumnezeu este cel care face minunile?

De azi, nu mai vreau sa-i atribui intamplarii, norocului, soartei multe din lucrurile frumoase care mi se intampla…vreau sa ii recunosc dreptul de autor lui Dumnezeu! El merita asta, nu altcineva!

Elisabeta Duma

Vineri, 17.02.2012

“El este locul meu de scăpare, şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!” Psalmi 91:2

    Trebuie să recunoaştem că, de cele mai multe ori, am fost puşi în situaţii limită. Poate am fost la munte pe un traseu dificil, poate am traversat nişte perioade grele ale vieţii, dar am spus, cel puţin în gând, “am nevoie de un loc de scăpare, un loc sigur, un loc sau o persoană de încredere.

    În vremea lui David, o “cetate de scăpare” însemna multe. Erau doar şase în tot Israelul, însă acolo erai cu adevărat în siguranţă. Astăzi unde ai considera că eşti cu adevărat în siguranţă? Unde ai fi sigur că nu păţeşti nimic rău? Acasă? În clădirea primăriei? Sau poate într-un buncăr? Chiar şi aşa, câte persoane de încredere ai în viaţa ta?

Răspunsul la toate acestea a fost găsit de David într-o persoană: “Dumnezeul meu în care mă încred”.

O furtună, un cutremur, o calamitate ne face să dorim un “loc de scăpare”. Interesant este că până atunci nimeni nu are nevoie de el. Toţi sunt liniştiţi şi în siguranţă. De aceea nu pot fi în totul de acord cu această comparaţie a lui Dumnezeu cu un loc de scăpare. Dacă locul nostru de scăpare este Domnul, atunci ar însemna că relaţia noastră este ocazională, dintr-un singur sens, şi doar atunci când avem strictă nevoie, când am epuizat toate celelalte soluţii. Hmm… nu este ce şi-ar dori Dumnezeu de la noi.

Cum vi se pare o cetate care este folosită doar de 2-3 ori pe an? Nu prea e rentabilă. Ori stai  acolo şi te îngrijeşti ca acea cetate să arate bine şi să dureze, ori o vei găsi părăginită.

Azi, mai mult ca ieri, propune-ţi să descoperi Cetatea mai des şi să te bucuri de siguranţa ei.

Claudiu Vasile

Joi 16.02.2012

Eu v-am zis: „Nu vă înspăimântaţi şi nu vă fie frică de ei. Domnul, Dumnezeul vostru, care merge înaintea voastră, se va lupta El însuşi pentru voi potrivit cu tot ce a făcut pentru voi sub ochii voştri în Egipt.” – Deuteronomul 1,28.29

George Sewell definea frica astfel, „Frica este taxa pe care conştiinţa o plăteşte vinei.” Tind să cred ca așa este. Primii noștri pariți au fost cuprinși de frică atunci când au păcătuit. La fel și frații lui Iosif, când au fost acuzați că sunt iscoade…

Ioan, apostolul iubit de Iisus, spune că antonimul fricii este dragostea.  „În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste„ 1 Ioan 4.8. Dumnezeu este dragoste, și prezența Lui în viața noastră izgonește frica.

De-a lungul timpului Dumnezeu a mers înaintea copiilor săi sub diferite forme, „într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze” Exod 3,21, sau „Îngerul Meu va merge înaintea ta” Exod 32,34

La fel ca odinioară, și azi Dumnezeu merga înaintea noastră, depinde numai de noi dacă dorim sa-L  urmăm. Cănd privim la El teama dispare. El este mai mare decat problemele, îngrijorările sau eșecurile noastre.

Același Ioan, apostolul, le transmite un mesaj extrem de dur celor fricoși “Iar partea celor fricoși și necredincioși … este în iezerul care arde, cu foc si cu pucioasă, care este moartea a doua” (Apocalipsa 21, 8).

Cum e starea ta de spirit azi și în general? Îmi doresc ca frica de Dumnezeu sa fie singura frică din viața ta.

Gabriel DUMA

Miercuri 15.02.2012

Marcu 4,39 „El S-a sculat, a certat vîntul, și a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat, și s-a făcut o liniște mare.”

 

Aflăm din cuvintele apostolului Marcu, că ucenicii care erau în corabie cu Iisus erau îngroziți de cele ce vedeau în jur. Marea agitată, valuri mari care se izbeau necontenit de marginile corabiei care la rândul reținea din ce în ce mai multă apă, vântul care urla cu putere și azvârlea pe ucenici în toate părțile lovindu-i de felurite colțuri și margini. O atmosferă foarte ostilă în care nimeni nu ar putea sta liniștit și împăcat. Nimeni exceptând pe Iisus, biblia ne spune că El durmea liniștit. Cum poate cineva să doarmă într-un astfel de mediu agitat, dar în special ud. Nimănui nu-i place să fie stropit în mod constant pe față cu apă în timp ce doarme sau încearcă să adoarmă. Și totuși Iisus este în stare să facă acest lucru, oare cum? Nimeni nu poate sta atât de liniștit, precum Iisus, într-un mediu atât de contrar păcii și liniști decât dacă înlăuntrul său există o liniște absolută. Doar dacă în fiecare moment acea persoană este în mod de comunicare cu Dumnezeu. Ce anume ne aduce această comunicare permanentă? Liniște și pace, o încredințare absolută că tot ce avem este în mâna Lui Dumnezeu și că El este stăpânul tuturor lucrurilor, fenomenelor sau proceselor. Iar când ucenicii au venit la Iisus și L-au rugat stăruitor să le vină într-ajutor, au făcut-o din disperare, au pierdut legătura cu Dumnezeu și din această cauză au fost cuprinși de groază. Iisus s-a ridicat la fel de liniștit și a certat marea, a cerut Lui Dumnezeu să intervină în viața acelor oameni ca și să vadă ce le lipsea, acea liniște. Faptul că la sfârșit Marcu spune că s-a făcut o liniște mare, învățăm de aici că Iisus a transmis în lumea exterioară liniștea pe care o avea în interior. Iisus era un om care își cunoștea soartă și umbla cu Dumnezeu în fiecare zi, doar așa putea să aibă acea liniște. Să luăm și noi de aici această învățătură și să ne străduim să refacem legătura pierdută cu Dumnezeu, ca din nou să avem parte de liniștea divină. Dumnezeu să fie cu noi toți. Amin!

Mihai V. Ille

Marti, 14.02.2012

“Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.”  Apoc. 21,3.

Date fiind întâmplările din ultima vreme, apocalipsa este tot mai mult asociată cu 2012, calendarul mayaş, armaghedonul, încălzirea globală, răcirea soarelui, în general dispariţia vieţii. Dacă se vorbea pe undeva prin presă de oricare din subiectele astea e imposibil să nu apară alăturat şi cuvântul “apocalipsa”. Dar nu asta înseamnă apocalipsa. Dacă citim acest verset, şi în general dacă citim cartea din Biblie, ne dăm seama că apocalipsa înseamnă ca Dumnezeu să locuiască cu tine, tu să faci parte din familia Lui şi să mănânci la masă cu El. Înseamnă să vieţuieşti cu El. Nu întâlnim niciunde ideea sfârşitului lumii, ci a începutului veşniciei, dar nu una fără viaţă.

În Eclesiastul 3,11 se spune: “Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.”

Dacă aţi observat, atunci când cineva îşi face un gard, sau orice alt lucru îşi alege lemn de stejar sau materiale durabile. De ce? Pentru că vrea ca acel lucru să fie cât mai trainic. Gândul veşniciei este unul din puţinele gânduri cu care ne naştem fiecare, pentru că este pus în noi de Dumnezeu. Numai că cu timpul acest gând se pierde printre atâtea alte gânduri pe care le adunăm în timp.

Apocalipsa este provocarea de a scoate din amorţeală acest gând, pentru că acolo se vorbeşte despre veşnicie. Deşi ne este imposibil să “cuprindem de la început la sfârşit lucrarea Lui”  Dumnezeu a venit în ajutor şi ne-a oferit câteva imagini din ce are să se întâmple.

 

Cosmin Dumitrache