Cu toți avem calități, unii mai multe, alți mai puține, după pilda talanților. Dar tot ceea ce ne-a fost dat și intră în categoria talentului, vine de la Dumnezeu. Ne naștem cu acest talent ca să îndeplinim scopul pentru care Dumnezeu ne-a pus pe acest pământ.

Ce trebuie noi să facem este să dezvoltăm această destoinicie prin rugăciuni și prin lucrări spre slava Lui Dumnezeu. Noi nu avem nimic de la noi, ne naștem ca o bucată de lut, fără să știm ceva, dar încet încet calitățile care Dumnezeu le-a plantat în noi încep să apară pe cum înaintăm în vârstă.

Oamenii au nevoie de noi, oamenii au nevoie de talentele noastre diverse. Pentru aceasta noi am fost binecuvântați cu fel de fel de daruri, ca să le pune în slujba altora pentru ca numele Lui Dumnezeu să fie lăudat.

Degeaba credem că suntem noi aceia care stăpânim calitățile si meritele noastre, degeaba avem impresia că suntem dotați prin eforturile noastre personale, pentru că totul este un șir de contexte în care Dumnezeu dezvoltă destoinicia noastră, depinzând de predispunerea noastră de a fi îndrumați de lumina divină.

Dacă Dumnezeu te-a făcut destoinic în multe lucruri nu începe să ai o părere mai presus de cât se cuvine ci cu modestie pune destoinicia ta în slujba altora, iar daca crezi că Dumnezeu nu te-a făcut destoinic, atunci roagă-te cu stăruință ca să te facă, și sigur rugăciunea va fi ascultată. Dumnezeu să fie cu voi. Amin!

Mihai V. Ille

Nu știu exact când am auzit prima dată această pildă, cu siguranță eram foarte mic. Îmi amintesc că mi-a ridicat multe întrebari, în special cu privire la decența felului de purtare a omului. Faptul că Iisus nici nu laudă în mod necesar, nici nu condamnă, acțiunea omului conducea la framanântări și mai mari.

În acele timpuri, din cauza deselor tulburări politice şi a incertitudinii economice a vremurilor, era ceva obișnuit ca oamenii să-și ascundă comorile în pămant, unde rămâneau adesea după moartea lor. Cei în ale căror mâini trecea pământul nu aveau cunoştinţă de comoara ascunsă, şi probabil nu ar fi avut o mai mare pretenţie la ea decât persoana următoare.

În cazul de față este clar că proprietarul pământului nu ştia nimic de comoara ascunsă, căci altminteri ar fi scos-o înainte de a vinde proprietatea. Potrivit cu Legea lui Moise, cel care găsea ceea ce pierduse un altul trebuia să redea (Levitic 6,3.4). Dar în cazul acesta, se pare că proprietarul originar murise demult şi comoara nu putea să-i fie redată. În felul acesta descoperitorul avea tot atât de mult drept la ea ca şi oricare altul, iar titlul de proprietate asupra comorii mergea în mod legal împreună cu titlul de proprietate asupra terenului. Așa ca el mege si vinde tot ce are pentru a intra in posesia terenului. Probabil că familia si vecinii lui considerau că se comportă ca unul care își pierde discernământul….

Această parabola ilustrează valoarea comorii cerești și disponibilitatea noastra de a renunța la orice pentru a intra in posesia ei. Comoara poate fi gasită acolo unde omul obișnuit își desfășoara activitatea. Poate că ai gasit-o dar încă nu ai puterea de a renunța la tot si de a o cumpara. Azi e timpul să iei o decizie. Această decizie se poate lua numai la nivel individual.

Gabriel DUMA

Afirmaţia lui Iosua “eu şi casa mea vom sluji Domnul” este una dintre cele mai frumoase declaraţii de loialitate din Biblie. Câţi dintre noi ar putea enunţa cu atâta hotărâre şi siguranţă un astfel de gând? Ce credinţă puternică trebuie să fi avut Iosua ! Totuşi, dincolo de superbul angajament  pe care Iosua şi l-a asumat atât pentru el, cât şi pentru casa lui, putem observa şi imperativul cu care se aderesează acesta poporului. El cere israeliţilor să decidă “astăzi”, Iosua nu le oferă  timp de gândire şi pretinde un răspuns rapid.

Asocierea cu Dumnezeu trebuie, deci, să fie grabnică, legământul cu Dumnezeu trebuie urgentat, iuţit, pentru că, adesea, negocierea cu cerul a avut, asupra omului repercusiuni nefaste. A alege supunerea faţă de Dumnezeu este un act de înţelepciune şi trebuie realizat promt, împreună cu tot ce avem.

Mi-aş dori ca şi eu, la rândul meu să spun astăzi, despre mine “eu şi casa mea vom sluji Domnului”. Chiar, ce m-ar putea împiedeca s-o fac ? Ce ne-ar putea împiedeca să ne luăm un astfel de angajament, astăzi?

Sergiu-Adrian ADAM.

Omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, dar totodata este materie legata si conectata de lucrurile lumii acesteia, ba mai mult, putem vorbi de o relatie de dependenta intre om si lumea materiala. Tocmai de aceea cu totii ne dorim siguranta financiara, bunastare materiala, proprietati dintre cele mai diverse, confort si o viata linistita care sa nu fie conditionata de griji materiale.

Dupa cum putem observ in porpria noastra viata, ajuns la maturitate omul isi dedica cea mai mare parte a existente sale pentru obtinerea bunastarii materiale si recunoasterea celor din jur. Pentru multi dintre noi consideratia si aprecierea celorlalti ne poate implini sufleteste si consideratia care ne revine in urma diferitelor performante este rezultatul obtinut prin cheltuirea propriilor reusurse de timp si energie.

Foarte putini insa, socotesc lucrurile lumii acesteia un gunoi. Prin Hristos lucrurile lumii se devalorizeaza si devin fara sens. Isus prin existenta Sa rastoarna conceptele existentei noastre si ne ofera alte valori, alte scopuri si alte mijloace de atingere ale acestor teluri.

Pentru a ajunge la astfel de conceptii, pentru a putea considera “lucrurile lumii” ca pe o pierdere este nevoie o detasare de lucrurile pamantesti si o autentica apropiere de lucrurile ceresti. Pavel spune tot in Filipeni ca “Dumnezeu este Acela care lucrează dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea”. Misiunea noastra este aceea de a accepta aceasta lucrare si a o grabi.

Sergiu-Adrian ADAM.

Dacă ai fi pus să descrii un creştin ce cuvinte ai alege? Cum l-ai alege dintr-un grup? Pe ce criterii? Aşa este că e dificil? Dacă ai auzi pe cineva că rosteşte cuvintele din versetul de mai sus l-ai crede pe cuvânt? Eu da.

Cu toate astea, cei care îşi zic creştini în zilele noastre nu mai sunt văzuţi cu ochi buni de toată lumea. Unde să fie problema? La felul cum trăiesc? Cum vorbesc? La ceea ce fac? La toate…

O revistă din Orient îi caracteriza astfel pe creştinii “uscaţi”:  

1. Ei au Biblia, dar hrana lor spirituală  o extrag mai mult din ziare şi romane.

2. Ei vorbesc despre pace, dar nu se ostenesc să o atingă, ci trăiesc în certuri şi în vrajbe.

3. Ei se roagă să vină Împărăţia lui Dumnezeu, dar baricadează calea spre ea cu viaţa lor lumească, cu poftele şi cu obiceiurile lor vinovate.

4. Ei ascultă predici despre lepădarea de sine, dar se îmbuibă cu mâncăruri şi băuturi vătămătoare şi se îmbracă după modele cele mai extravagante.

5. Ei slăvesc pe Isus cu buzele, dar declară că ceea ce a făcut El şi ceea ce porunceşte adepţilor Lui e imposibil de îndeplinit!

Astăzi e ocazia să demonstrezi că aceste lucruri nu sunt valabile în dreptul tău. Fii ceea ce alţii vor să vadă într-un creştin. Eşti cartea de vizită a lui Hristos!

“Sarea dizolvată în apă nu încetează să existe. Aflăm de prezenţa ei gustând apa. Tot aşa, Hristos în noi se dovedeşte prin dragostea ce o împarte prin noi”  Sadhu Sundar Singh

Claudiu Vasile

     De ce pot/poți totul în Hristos? Pentru că El a venit pe pământ s-a dezbrăcat de slavă și s-a îmbrăcat cu omenescul. A fost ispitit de cel rău la fiecare pas, dar nici măcar o secundă nu a cedat. Rugăciunea era pentru El puterea, era linatul dintre cer și pământ.                                     Cine putea să-l învingă dacă tot cerul îl sprijinea? A putut totul pentru noi, chiar dacă totul înseamnă moarte. A luat asupra Lui toate păcatele noastre pentru ca prin birunința Lui noi să fim biruitori. Dacă tatal meu ar fi bogat, aș alege eu oare să dorm pe străzi când el, plin de dragoste, îmi oferă tot ceea ce am nevoie?? Ar fi alegerea mea una bună?? Cu siguranță: NU!                                                                           Isus îmi ofera totul, accept sau mă multumesc cu un nimic împachetat frumos de lumea aceasta??

     Te provoc ca de astăzi să nu mai spui “NU POT”, cu El de mână nu există lucruri mari sau mici, grele sau usoare, imposibile sau posibile există doar putere, puterea de a spune “POT TOTUL”.

Cum a fost atunci când aţi fost prinşi la şcoală cu lecţia neînvăţată, sau cu fiţuica în palmă, şi ştiaţi că va urma un unu sau maxim trei, şi totuşi aţi fost iertat, cel mai probabil din milă.  Vi s-a întâmplat să va jucaţi cu mingea în faţa casei/blocului şi s-o scăpaţi în geamul vecinului? Vă aşteptaţi să fiţi puşi să suportaţi reparaţia geamului, şi să trebuiasca să gasiţi o solutie pentru a face rost de banii necesari, dar nu s-a întamplat aşa, cel mai probabil din prietenie, pentru simplul motiv că vecinul vă cunoştea. Vi s-a întâplat să fiţi puşi într-o situaţie iminentă de moarte, şi cineva să îşi rişte viaţa şi chiar să şi-o piardă pentru a vă salva? Cel mai probabil nu. Dar asta s-ar întâmpla numai datorită unei iubiri maxime şi necondiţionate.

De obicei “harul” îl asociem cu un dar. Cel puţin eu aşa l-am auzit în majoritatea prezentărilor. Nici nu este greşit. In Romani 6.23 se spune “Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”  Viaţa veşnica care peste tot in Biblie este prezetată ca o consecinţă a harului lui Dumnezeu, fără ca noi să avem vreun merit, este de fapt un dar. Dar harul este mult mai mult de atât. Harul a existat dintotdeauna în caracterul lui Dumnezeu, însă a fost demonstrat la cruce, atunci când noi am fost răscumpăraţi. Deci harul este suma dintre milă (Iona 4,2), prietenie, cunoaştere (Ieremia 1,5) şi mai ales iubire (Ioan 3,16).

Cosmin Dumitrache

Mulți se întreabă de ce a fost Israelul ales de către Dumnezeu ca să fie un popor special, o seminție regală de-a lungul anilor. Și chiar în ziua de azi, cu toate că majoritatea evreilor din timpul Lui Iisus l-au condamnat la moarte, urmașii lor sunt bine văzuți în societate, sunt binecuvântați. Toate acestea având în vedere că Dumnezeu a renunțat la ei ca popor ales din cauza celor întâmplate cu peste 2000 de ani în urmă. Cu toate că au suferit holocaustul care poate e o repercusiune a faptelor strămoșilor lor, evrei din ziua de azi sunt la fel de iscusiți, la fel de înstăriți și de sus puși. Toate acestea din cauza unui singur om, Avraam. După cum îi spune și numele, o nenumărată mulțime a ieșit din sămânța lui, el nu este responsabil de faptele urmașilor săi, dar urmașii săi beneficiază de binecuvântările trimise de Dumnezeu asupra lui Avraam. Cu toate că acest lucru nu se găsește a fi întocmai corect, odată ce Dumnezeu binecuvântează, acel lucru nu mai poate fi blestemat.

Iisus ca fiind unul dintre urmașii lui Avraam, a beneficiat și el de binecuvântările Lui Dumnezeu, când a fost pe pământ, și pentru asta a trebuit să se asemene cu restul fraților Săi. El a venit pe pământ ca să înlăture ritualurile fără de suflet ale preoților evrei, și să le înlocuiască cu rugăciunile Sale. Din momentul în care a murit pentru noi el a luat locul marilor preoți făcând meseria acestora intitulă. A trebuit să vină pe pământ pentru că nici un om nu a fost în stare să îndeplinească rolul de preot al Lui Dumnezeu, cu acest rost este menționat și Melhisedec în vechil testament alături de Avraam.

Jertfa Lui Iisus este îndeajuns pentru iertarea păcatelor noastre, chiar daca avem șansa să fim salvați, și Iisus a murit pentru noi cu adevărat, noi tot trebuie să ne facem datoria față de El. Trebuie ca să cerem această iertare, să umblăm după neprihănirea care ne-o dă el prin credință, la fel ca Avraam și cine știe, poate că urmașii noștri vor fi la fel binecuvântați din pricina credinței noastre. Domnul să fie cu noi, in veci. Amin!

Mihai V. Ille

 La 31 decembrie, 1995, John Clancy, un pompier veteran din oraşul New York, şi-a condus echipa într-o clădire nelocuită, dintr-o suburbie a Manhattan-ului. Flăcările înaintau cu furie, iar pompierii se gândeau îngrijoraţi, dacă nu cumva mai rămasese cineva în acea clădire, deşi singurii care obişnuiau să se adăpostească acolo erau vagabonzii, drogaţii, alcoolicii şi prostituatele. Cu toate acestea, Clancy şi colegii lui, s-au hotărât să intre în infernul de flăcări, pentru a conduce operaţiunea de cercetare şi salvare. Clădirea era plină de fum, ceea ce făcea ca vizibilitatea să fie aproape nulă.

Pompierii îşi riscau viaţa pentru a găsi vagabonzii care ar fi putut folosi clădirea ca adăpost temporar. Deodată, cel de-al doilea etaj s-a prăbuşit, surprinzându-l pe John Clancy. Colegii lui au lucrat frenetic pentru a-l salva din dezastrul flăcărilor, dar când au reuşit în cele din urmă să-l scoată afară, a fost prea târziu. Trupul lui era de nerecunoscut din cauza arsurilor grave. Ultima zi a anului 1995 a fost ultima zi de viata a acestui pompier curajos. Lăsase în urmă o soţie însărcinată în luna a şasea şi viitorul pe care îl plănuiseră împreună.

John Clancy era convins că orice viaţă este valoroasă; prin urmare el a fost hotărât să-şi rişte propria lui viaţă, pentru a salva orice fiinţă care s-ar fi putut afla în acea clădire. El a părăsit siguranţa propriului lui cămin, pentru pericolul unui incendiu teribil. A intrat în mijlocul flăcărilor pentru a salva vieţi şi şi-a pierdut propria viaţă. Devotamentul lui l-a costat viaţa. El nu putea sta liniştit, când ştia că alţii erau în pericol de moarte.
Cu ocazia cercetărilor, s-a descoperit că focul fusese provocat de o mână criminală, în scopul de a obţine asigurarea. Se presupunea că în acea clădire se afla Edwin Smith, care, ajuns la faliment, a dat foc imobilului. Partea cea mai dureroasă este că, John Clancy încercase să-l salveze tocmai pe cel care incendiase clădirea. El şi-a dat viaţa pentru un infractor.

Ce exemplu de asemănare cu Domnul Iisus Christos! Domnul Iisus a părăsit siguranţa și confortul căminului Său ceresc şi S-a avântat în infernul grozav al lumii acesteia. Mântuitorul nostru a fost răstignit pe o cruce, iar focul păcatului L-a consumat în totalitate. Noi am păcătuit(și, din păcate, continuăm să păcătuim) în virtutea alegerii noastre deliberate. Noi suntem cei care am declanşat incendiul acestei lumi, prin pornirile noastre furioase, prin necinstea noastră, prin pasiunile, prin lăcomia, prin egoismul, prin adulterul şi prin minciunile noastre. Domnul Christos a murit pentru ca noi să trăim. El a suportat focul păcatului pe cruce, pentru ca noi să nu fim nevoiţi să suportăm focul iadului, când va veni Domnul Iisus ca să distrugă păcatul pentru totdeauna.

El a murit de moartea pe care noi o meritam, pentru ca noi să putem trăi viaţa pe care El o merita. Ne-a dat ocazia să fim neprihanirea lui Dumnezeu, aceasta ar trebui să ne facă mai responsabili…

Gabriel DUMA

Nu există religie care să promoveze iubirea aproapelui aşa cum o face creştinismul. Celelalte religii oferă la rândul lor diverse explicaţii pentru principalele probleme de moralitate, ontologie sau istorie ale omului, însă, doar creştinismul,  propune dragostea ca principiu de orientare a existenţei umane, dragoste care îşi are, desigur, izvorul în Isus Christos.

Pentru cel care s-a întâlnit cu Christos orice lipsă sau suferinţă este o nouă experienţă alături de Dumnezeu, o nouă ocazie de a progresa spiritual. Dincolo de progresul spiritual personal, alături de “Acela care ne-a iubit” ni se promite că suntem “mai mult decât biruitori“, putem avea parte de o biruinţă succesivă, continuă care nu este fragmentată nici de moarte, nici de conjuncturile vieţii sau istoriei.

Credinţa lui Pavel şi mesajul lui sunt admirabile. Trebuie să experimentăm şi noi această dragoste a lui Hristos şi să credem, asemeni lui Pavel, că biruinţa poatete este posibilă, totală şi continuă pentru noi, cei care suntem dispuşi să facem orice pentru El.

Sergiu-Adrian ADAM.